***o posibila epifanie***
Smarei David
Numele meu este Edith.
Am ramas orfana de tata de la varsta de 4 ani.
Tatal meu a fost sculptor miniaturist si ca orice artist a avut o viata cel putin ciudata. Toata ziua si-o petrecea in atelier. Putinele lui zile libere erau momente de intalnire cu prietenii sai: pictori, scenografi, actori, regizori care aveau pe langa talent si altceva in comun: bautura.
Asta l-a si distrus.
Cu toate astea mi-l aduc vag aminte totusi cum se juca cu mine.
Asta l-a si distrus.
Cu toate astea mi-l aduc vag aminte totusi cum se juca cu mine.
Inainte de a se duce pe lumea cealalta, cand de-abia vorbeam cateva cuvinte, imi spuse:
“Edith vezi pe cer cate vrabiute sunt? Vor fi si mai multe! Din ce in ce mai multe. Pentru fiecare om care dispare pe pamant, pe cer va aparea o vrabiuta.” Nu am inteles atunci mare lucru.
La inmormantare, rudele si apropiatii lui au hotarat ca eu sa nu particip. Ar fi fost pentru mine un soc si nici eu, spuneau ei, nu as fi priceput ceva.
Am realizat ca ceva e in neregula cand am vazut fata plansa a mamei si tristetea bunicilor.
Intorsi de la cimitir, obositi de trecerea evenimentului, toti s-au adunat in sala de mese, unde era liniste. Nenea Szepszi bea linistit un pahar. Tanti Erzsebeth fragmenta tacticoasa o prajitura. Atmosfera era calma. Pe neateptate, o vrabiuta speriata si ratacita in sala, epuizata de atatea zig-zaguri s-a oprit exact in mica mea farfurie. Am strigat cat am putut de tare: “Uite-l pe tata!!!!!”. Nenea Szepszi a scapat paharul din mana iar ceilalti s-au oprit parca electrocutati privind uimiti unii la altii.
.........................................................................................................................................
Nici acum, nu stiu cand l-am vazut ultima oara pe tatal meu.
