De la inaltimea terasei restaurantului unde ma oprisem sa beau o bere contemplam orasul.
Strada, masinile in aglomeratie, trecatorii posomorati ca vietile multora dintre noi. Am ramas cu privirea pe un chiosc de ziare. Minuscul, pe langa cladirile din cartier, cu ditamai reclama pe fruntea paralelipipedului de table si termopan: PIZZICATTO.
Ce biscuit sau grisina o fi Pizzicatto nu stiu, dar multa vreme gandurile mi s-au incalcit in alcatuirea aproape simetrica a acestui cuvant. Grupam mental literele in ideea, ati spune voi tampa si inutila, de a deduce armonia si ritmul interior numelui. Adica: IZZI.... ATTO, IZ...ZI, AT...TO, PIZZI, CATTO si tot asa. Nu e dupa cum ati putea crede o mica nebunie. E un exercitiu de concentrare pe care vi-l recomand si voua si care va scoate pe moment din plictiseala zilei si surmenajul cotidian.
Plictisit nu eram, savuram pe indelete berea din halba. Surmenat, oarecum.
Trecusem dimineata printr-un examen de anatomie comparata, partea de osteologie, cu Profesorul Stefan Vizloguzov, cunoscut printe studenti ca un om rau, cu hachite si extreme de sever. Examenul practic de osteologie comparata era de ani buni, de cand Prof. Vizloguzov devenise sef de catedra, extrem de dificil. In laboratorul de anatomie printe exemplarele impaiate, Vizloguzov aducea o sacosa din postav verde, de genul hainelor militare, plina cu oseminte de felurite vietati: rata, gasca, gaina, caine, sturioni si altele, pe care le insira pe catedra din fata tablelor de scris. Studentii erau chemati unul cate unul, iar Profesorul cu un aratator din lemn ros, cred mai batran dacat dansul, indica cate un metatars, carpian sau fibula de oratanie pe care trebuia sa o recunosti deindata fara prea mult timp de gandire. Eram al treilea in grupa. Primii doi dinaintea mea picasera examenul. Am stiut primele doua oase. La al treilea, de dimensiunile unui mic ciot cam de 2 cm. m'am oprit si nu am mai putut raspunde. Vizloguzov ridicase tonul si rastit imi spuse sa ma grabesc.
"E dintele mamaiei de la dezgroparea de 7 ani" am raspuns in graba, luandu-ma gura pe dinainte. A ras, a aruncat aratatorul, m'a intrebat de unde sunt, dar m'a trecut. Am iesit lac de sudoare tremurand de frica si obosit ca un jucator de rugby.
IZZI.... ATTO, IZ...ZI, AT...TO, PIZZI, CATTO si tot asa, mi'am continuat exercitiul personal de concentrare interupt doar de gustul berii si de imaginea mamaiei care de mic imi canta : "la bunica, la bunica nu ti-e frica de nimica".
