Un tată își duce în brațe copilul, care la rândul lui are în brațele-i gingașe o veveriță moartă, pe care o mângâie și o alintă în lumea lui.
De departe, pare o jucărie de pluș obosită sau o blană de pe paltonul ponosit al bunicii.
O mamă, într-o stație de autobuz, pe o vreme ploioasă, își îmbrățișează cei doi copii, fetița mai înaltă, băiatul mai scund, care de abia a început grădinița.
De departe, părul alb-mătăsos al mamei acoperă profilul fetei și totul pare precum un bunic pitic cu părul sur își petrece nepotul la școală repetându-i la ureche sfaturile pe care i le-a spus acasă.
De aproape suntem una.
De departe suntem alta.